Cei care dansează. Eseuri

Regăsesc cu plăcere în eseurile scrise de Andrea H. Hedeș, în mijlocul înlănțuirilor de idei și de fraze, acea zbatere a minții care caută să ridice ceea ce e pus pe foaie desupra exprimării obișnuite. Când scrii eseu, ești mereu cu gândul la pândă – oare nu se poate spune acest lucru care-ți ocupă mintea altfel, mai plăcut, mai șlefuit, mai inventiv? Mi-o închipui pe Andrea plănuindu-și întorsăturile de frază și de idei pe care le găsești când te aștepți mai puțin în eseurile ei, revenind la ele când recitește, zâmbind mulțumită sau, ca orice om care scrie, întrebându-se dacă asta ar trebui să fie ordinea finală a gândurilor și a cuvintelor. Când vezi clădirea terminată, gândul nu-ți fuge imediat la schele. Când vezi un eseu tipărit, nu te gândești imediat la toate răzgândirile, ștersăturile, îndoielile și momentele fericite în care planul din minte se potrivește cu construcția de pe pagină. Când citești însă eseuri așa de evident preocupate de ordine și expresivitate cum sunt cele scrise de Andrea, cred că e inevitabil să te gândești la tot procesul de scriere, de la prima literă la ultimul punct. Radu Toderici