Dubitativ și analitic, întrebător și, cel puțin, sceptic, versul său are acea amărăciune de care
avem nevoie spre a ne confrunta cu noi înșine, spre a ne compara cu ceva, pe care nu ni-l
descoperisem până acum. Poetă de aleasă sensibilitate, trăindu-și datul cu puterea resemnării,
adâncindu-se-n tainele-i ca într-un cer interior, doamna Vilia Banța, „...cea condamnată la
frumusețe,/ încremenește-n propria-i legendă.” Precum ideea de frumos în durere.
Nicio iarnă fără sufletul Tău
Cum vin fluturii iernii
între noi, cum luna
întinerește la fereastră…
Ochii Tăi se umplu de stele,
mâinile-i miros a iarbă,
cuvintele sunt șoapte
dintr-un poem, vezi Tu,
prin sângele Tău curge poezia.
Nicio iarnă fără sufletul Tău.
Între noi se naște o câmpie
fără nume, fără hotar,
prin care aleargă caii de foc,
în fiecare noapte îi aud
și-n urma lor scapără pietrele,
pocnește aerul aprins în vâlvătaie,
frunzele plopilor acoperă gândul
și el fugar și rătăcit prin lume.
Nicio iarnă fără sufletul Tău.