Mantia singurătăţii

Poezia Mariei Matei este un joc elegant al muzicalităţii rimei care se combină cu o cochetărie rafinată în care feminitatea se răsfaţă în expresivitatea nuanţelor. Poeta mimează spleen-ul și exasperarea ( Sunt o cascadă de lacrimi în care mă scald ) cu un hedonism de mare amplitudine, înscris într-un larg semicerc albastru. Poezia pășește majestuos, cu fluturi mii purtând pe aripi/ Un semn al dragostei, înveșmântându-se în acutramente fastuoase, mereu în conul de lumină, de pe o scenă imaginară. În fiecare text, Maria Matei poartă, cu delicateţe semeaţă, o trenă împodobită cu cristale strălucitoare.

Horia Gârbea

De...

De farmecele lunii sunt vrăjită,

De visul răpitor ce-mi fulguie-n altarul minţii,

De vremea ce se scutură-nvrăjbită,

De taina ce-au aflat-o numai sfinţii.

De liniștea, neliniștea din vis,

De comedia lumii cu un generic fals,

De tot ce nu s-a spus și nu s-a scris,

De mersul înapoi și glasul fără glas.

De inima ce nu-și ascunde dorul,

De zborul clipelor ispititoare,

De lacrima subţire din izvorul

Cu murmur alb, pe-o pagină nemuritoare