Până la cer te mănâncă pământul

Costel Nedelcu este un romancier care nu își ascunde impulsurile realiste și nici pe cele pamfletare. Romanul său, scris la persoana întâi și asumat de un narator în spatele căruia ghicim autorul, are toate datele unei confesiuni veridice despre tumultul Revoluției din 1989 și a vremurilor dificile care au urmat. Cititorul va empatiza cu eroul și va deplânge dezastrele care au venit la pachet cu libertatea și democrația, câte au fost și acestea. Desprinderea de un regim odios s-a făcut cu dureri, dar și cu scene de comedie absurdă. Autorul este un observator fin și lucid al epocii pe care am traversat-o. Horia Gârbea

– Măi, ce vor ăștia, când strigă „fără comunism”?

bolborosi cu buzele lui cărnoase, în accentul lui de

ardelean, uitându-se cu ochii, căprui închis, puțin

bulbucați, fix în ai luiAndrei.

Profesorul nu se ferea să discute deschis cuAndrei

deși, la alegerile de partid din septembrie 1979, tânărul

din fața lui acționase ca un nesupus, împreună cu o

parte dintre studenții comuniști, împotriva listei ticluite

de Voloșan și de prietenii săi sus-puși. Încrezându-

se în „disciplina de partid”, Centrul Universitar de

Partid din București a permis votul secret, nu prin

ridicare de mână. La îndemnul lui Andrei, tinerii au

tăiat de pe buletinul de vot pe cei aflați în fruntea listei.

Au urcat pe locurile celor rași, următorii. O făcuse

dintr-un singur principiu: o șansă pentru cadrele

didacticemai tinere. Nu acționase pentru propriul lui

avantaj.Dacă s-ar fi ghidat după interes, s-ar fi lipit de

profesorul Voloșan, care avea relații în toată societateadin poziția lui de fost ministru, fost deputat, fost

membru al Comitetului Central al Partidului Comunist

Român. Educația primită în școală și, mai ales, în

cea din zona centrului cultural Roșiorii de Vede, îl

fixase pentru totdeauna în cadrul principiilormoralei.

De aceea nu se înghesui nici acum lângă cei care

formau valul nou aflat în ascensiune, Vâlsanu,

Albeanu. Voloșan știa că fostul lui student trecuse

printr-o școală generală recunoscută pentrumorala sa,

unde niciun elev nu îndrăznea să-și aroge mai mult

decât dreptul lui, iar dacă totuși se întâmpla, pedeapsa

asupra răufăcătorului venea în așa măsură încât impertinenta

lui purtare nu avea să se repete. Pentru

etica sa, Voloșan îl tratase adesea peAndrei ca pe unul

dintre copiii lui, nu-și cenzura cuvintele ca în fața unui

posibil turnător sau chiar unui insignifiant clevetitor;

chiar îi povestise întâmplări din viața de familie în

luxosul său birou, pe când era student.

– Domnule profesor, ei vor altă societate, sunt

tineri, vor să încerce, să viseze.